MUNȚII CERNEI
Valea Cernei - Ineleț - Cracu Mare - Valea Prisăcina - Valea Cernei
Valea Cernei - Ineleț
Am coborât din munții Mehedinți, după aproape 2 zile, timp în care am admirat frumusețea și sălbăticia acestor munți (vezi prima parte a turei), și acum suntem pe valea Cernei cu scopul de a urca spre munții Cernei.
Dacă în munții Mehedinți mai fusesem, ei bine, în munții Cernei era pentru prima dată. Visam de mult să ajung și aici, însă fiind o zonă destul de departe de București, îmi este greu să ajung pe cât de mult mi-aș fi dorit.
Urma să urcăm spre Ineleț, pe faimoase scări care urcă spre cer. Am văzut mai multe vloguri la alți creatori de conținut care au ajuns aici și chiar eram curioasă să văd cum e în realitate acest loc.
La începutul traseului este un panou care ne dă câteva informații despre parcul Național Domogled-Valea Cernei și după ce traversăm un pod peste râul Cerna, suntem mai aproape de scările care-au devenit atât de cunoscute în mediul online în ultima perioadă.
Traseul este marcat cu triunghi roșu, iar în prima parte urcă susținut până în dreptul scărilor. Era sfârșit de octombrie și culorile îți furau ochii oriunde te uitai. Cred că fiecare perioadă din an are farmecul ei, însă din punct de vedere al culorilor, nimic nu se compară cu toamna.
Eram doar noi două și părea liniște, fiind după amiază, ne așteptam să fim doar noi pe traseu. Liniștea noastră însă s-a spulberat când, începe să se audă o boxă, apoi o mulțime de voci care vorbeau tare.
Când am ajuns în dreptul scărilor, ne-am dat seama că era un grup mare de persoane, undeva la 25-30 de persoane care în momentul acela coborau scările. Asta însemna că trebuia să așteptăm până când termină toți de coborât, pentru ca noi să putem urca. Ne-am dat rucsacurile jos și am așteptat cred că undeva la jumătate de oră, deoarece multora din acel grup le era frică să coboare și aveau nevoie de ajutor.
După ce-a coborât și ultima persoană, am început și noi urcarea. Mie una nu mi s-a părut nimic greu, însă eu sunt obișnuită și cu trasee mai expuse și nu am nicio problemă serioasă cu frica de înălțimi. Una peste alta, scările mi s-au părut destul de stabile, aveai și o funie de care te poți ajuta.
Într-adevăr necesită un pic de efort să le urci, însă dacă nu ai frică de inălțime, nu ar trebui să ai nicio problemă.
Și uite cum mi-am îndeplinit încă un mic vis, am ajuns și eu la aceste scări ce urcă spre Ineleț (cunoscut ca și cel mai izolat sat din România)!
După ce trecem de scări, traseul trece printr-o scurtă porțiune de pădure, urmând ca la ieșire să fim întâmpinate de o priveliște superbă spre munții Mehedinți.
Pe celălalt versant puteam admira cheile Tâmnei, pe unde am coborât noi câteva ore mai devreme. Era aproape de apus și totul era învăluit într-o lumină caldă.
După aproximativ 2 ore de când am început traseul, ajungem și noi în Ineleț. Mai exact în apropierea bisericii, unde încercam să găsim un loc potrivit pentru a ne pune corturile.
Mai era maxim o oră de lumină, așa că trebuia să ne grăbim. Ne-am învârtit un pic pe acolo, și în final am ales un loc cu o priveliște de milioane.
Sincer, eu am ales locul, chiar dacă nu era perfect drept. Georgiana ar fi vrut în altă parte. Însă, când am văzut ce priveliște spectaculoasă avem de acolo, am zis că sigur acela e locul potrivit. În depărtare se întindeau valea Cernei și munții Mehedinți, iar coloritul pădurilor ducea totul la un alt nivel.
După o noapte liniștită, în care mi-a fost cald. Poate sună ciudat când zic cald, având în vedere că au fost 5 grade afară. Însă, eu am un sac de dormit din puf, cu temperatură de confort de 0 grade și având în vedere că a fost o noapte liniștită fară vânt, l-a un moment dat îmi era așa cald că nu puteam să dorm cum trebuie. Însă, noroc că aveam și un tricou în rucsac și astfel am putut să mă odihnesc cum trebuie.
A doua zi dimineață, m-am dus să recuperez mâncarea pe care am ascuns-o cu o seară înainte în curtea bisericii. Am luat un mic dejun copios și am băut un ceai admirând această priveliște superbă. Iar după ne-am pus în mișcare deoarece ne aștepta o zi lungă.
Ineleț - Cracu Mare - Valea Prisăcina
Am continuat pe traseul marcat triunghi roșu care străbate cătunul Ineleț, urmând ca mai târziu să schimbăm traseul, continuând pe bulină galbenă comun cu bulină roșie.
Ineleț este un loc de poveste, unde este atâta liniște și din toate părțile ești înconjurat de frumusețe. Cele câteva case sunt răsfirate printre culmi montane, iar acest lucru îți întărește sentimentul de izolare. Nu e de mirare că acest loc a început să devină atât de mediatizat în ultimii ani.
Asta bineînțeles că vine atât cu avantaje, cât și cu dezavantaje. Avantajul ar fi că locuitorii pot desfășura anumite activități turistice, am văzut că unii vând miere sau dulceață, pe când alții oferă cazare celor doritori. Dezavantajul însă este că în câțiva ani, acest loc nu va mai fi atât de sălbatic și autentic.
Fiind o zi de luni, nu am întâlnit niciun alt călător pe aceste poteci. Era atât de liniște, nici vântul nu bătea, am văzut doar câțiva localnici care se ocupau de diverse prin curte.
Conform ultimului recensământ, în Ineleț trăiesc doar 20 de oameni. Cred că viața aici este grea, mai ales în lunile reci.
Mi-aș fi dorit să stau cel puțin o zi în plus, să iau la pas fiecare cătun ce-mi ieșea în cale. Însă am reușit doar să traversăm cătunele Ineleț și Cracu Mare. Deși inițial mi-am propus să ajungem și în Dobraia, însă timpul nu ne-a mai permis.
Cătunul Cracu Mare mi s-a părut chiar mai răsfirat decât Ineleț. Din când în când traversam câte o porțiune de pădure, urmată de o poieniță unde m-ai zăream câte o casă. De la locurile de belvedere puteam admira munții Cernei, dar și cătunele Prisăcina și Dobraia.
La un moment dat, poteca de bifurcă, o parte continuă spre cătunul Prisăcina, iar cealaltă coboară pe valea Prisăcina.
Noi trebuia să coborâm pe valea Prisăcina (marcat cu bandă galbenă) spre valea Cernei. Nu știam absolut nimic despre acest traseu, nu este un traseu prea umblat, după cum ne-am dat seama imediat ce l-am început.
Inițial pădurea era superbă, îți fura ochii la propriu. După însă, a devenit destul de greu să te orientezi. Poteca era din ce în ce mai îngustă, foarte multă vegetație, marcajul lipsea în unele locuri. Am avut câteva probleme de orientare pe unele porțiuni, unde nu se vedea poteca din cauza vegetației. Noroc cu GPS-ul, că altfel, am fi avut câteva bătăi de cap.
Ne simțeam practic în casa ursului, am făcut un pic de gălăgie, să nu luăm vreun animal sălbatic prin surprindere, si am trecut cu bine de porțiunea cu pricina.
După însă, am ajuns la un loc de belvere de-a dreptul încântător. Eram deasupra canionului Prisăcina, iar în fața noastră se întindea un peisaj de vis.
Ce surpriză plăcută, chiar nu ne așteptam la asta. Dacă alegeți să vă uitați și la filmul de pe youtube, veți vedea peisajul mult mai bine.
Mă uitam și nu îmi venea să cred că această frumusețe de loc, nu e cunoscut!
După locul de belvedere a urmat o coborâre abruptă plină de grohotiș amestecat cu frunze și bețe. Practic, totul aluneca la vale. Ne-a dat un pic de bătăi de cap acea porțiune, însă am trecut cu bine de ea și după am mers doar pe vale, până ce-am ajuns la confluența cu valea Cernei.
Ce, credeați că aventura s-a terminat aici. Nici vorbă!!! La scurt timp ne-am dat seama, că nu aveam niciun pod și trebuia să traversăm râul Cerna pentru a ajunge la șosea. Singura soluție era să ne descălțăm și să trecem pe cealaltă parte a râului. Nu vă mai zic că apa era bocnă, însă nu a fost chiar atât de rău pe cum mi-am imaginat.
Odată ajunse la șosea am început să facem autostopul pentru a ajunge în Băile Herculane și ulterior la gară. Aaa, am uitat să vă spun că mergând pe marginea drumului în căutarea în căutatea unei mașini, am observat că undeva la 1.5/2 km de locul unde am traversat râul, era un pod :))). Da, deci puteți să mergeți prin pădure porțiunea aceea dacă nu doriți să vă descălțați.
Ce mai aventură de trei zile, una dintre turele mele preferate de până acum. Până la urmă cu astfel de amintiri rămânem.
Concluzii
Un traseu frumos și autentic. În acest loc liniștea și sălbăticia domnesc peste tot, nu mai zic de peisaje care sunt ceva de vis. Visez la ziua când mă voi întoarce aici.
Dar acum să vă dau și câteva detalii tehnice. Este un traseu ușor spre mediu, cu excepția de poțiunea de coborâre pe Valea Prisăcina care este un pic mai dificilă din cauza coborârii abrupte și a problemelor de orientare.
Puteți să-l faceți și într-o singură zi, însă noi ne-am dorit și acestă experiență de o campa în acest loc minunat. Traseul măsoară 12 km, dacă nu vă abateți prea mult de la potecă și îl puteți parcurge în 6-8 ore maxim.
Nu subestimați muntele și nu uitați să mergeți pe trasee informați și pregătiți și pentru situații neașteptate.
Poteci cu soare!
Harta traseului o găsiți aici.
Fotografiile sunt realizate cu acest aparat.
Dacă ți-a plăcut
recomand să citești următoarele postări
Bună Roxana,
Vreau să îți împărtășesc cât de mult te admir pentru curajul tău de a merge singură pe munte și de a explora traseele! Te urmăresc de ceva timp și mă inspiră pasiunea ta pentru drumeții.
Eu sunt din Timișoara, iar Ineletul este mult mai aproape pentru mine. Am avut ocazia să-l vizitez și a fost o experiență de vis! Mă bucur că există oameni ca tine care își urmează visurile și împărtășesc frumusețea naturii cu ceilalți.
De asemenea, și eu sunt pasionată de drumeții și mi-aș dori să descopăr cât mai multe trasee, așa că sper să ne întâlnim pe vreunul dintre ele într-o zi!
Îți doresc multe aventuri frumoase în continuare!
Bună!
Mulțumesc frumos pentru aprecieri. Pe mine una natura mă încântă și încarcă în același timp.
Ador să descopăr locuri noi și să le aflu povestea. Cred că timpul în natură face pe oricine un om mai bun.
Toate cele bune și la cât mai multe aventuri în natură!